despre binecuvîntata posterioritate

Ideea unui post despre posteritate vs. posterioritate s-a ivit după ce am văzut o fotografie cu poeții invitați de Nicolae Manolescu la o gală cvasi-somptuoasă, fotografie afișată de domnul Aurel Pantea pe pagina personală de Facebook. Comentariul ironic?, autoironic?, nici una, nici alta?, al domnului Pantea, afișat imediat sub fotografie, era următorul: Lista lui Manolescu. Cum deseori sunt o fire dialogală (chiar și sub stindardul unui conflict) am pus următorul comentariu:

Mai degrabă: Manolescu și lista lui, decât Lista lui Manolescu. Doamnelor li s-ar potrivi niște pălării cum s-au purtat la nunta prințului William: din alea cu antene sau tufișuri vii. Iar domnilor mai multă convingere că vor rămâne în posterioritate dacă vor mai da curs unor asemenea rafinate ieșiri în public.

Nu cred că am greșit. Tot mai mult scriitorul român se simte privilegiat de atenția (mereu întârziată) a unei/unor somnități critice care decid asupra a ceea ce este literatură validă estetică sau nu. Măcar de ar fi vorba de un critic precum Harold Bloom (cu toate păcatele dumisale, că e și el bătrân), a cărui prestanță dorește domnul Manolescu să o imite în mediul românesc. Dar nu, e vorba doar de un snobism cu tendință, înșirat ca la mezat, spre copleșirea unor cititori care oricum au alegerile lor estetice deja stabilite.

Lista lui Manolescu (definiție de dicționar): o fișă în care sunt însemnate numele scriitorilor români pe care Excelența Sa, Nicolae Manolescu, îi trece în posterioritate.

Gata, cred că plec în America după ce mă fac om!

 

despre timpul imaginar

Bănuiesc că toată lumea (sau aproape toată lumea) știe ce este o gaură neagră. După ce o stea-gigant colapsează în locul ei rămâne o gaură neagră, care conține în interiorul ei un punct de singularitate cu densitate infinită. Din cauza forței inimaginabile de gravitație a găurii negre, tot ce pătrunde în gaura neagră este descompus atom cu atom (se poate ajunge și la sub-atom, particulă elementară la o adică), printr-un proces de spaghettizare. Chiar și lumina este fărâmițată când pătrunde în gaura neagră. Interiorul găurii negre este ultra-luminos, dar mecanismele noastre de observare nu ne permit să vedem acest lucru.

Problematica unei găuri negre introduce un lucru neașteptat pentru teoria literară. Fizica cosmologică e de obicei speculativ-filosofică. E de-a dreptul o fizică a imaginarului. Ea operează cu concepte de genul: timp real vs. timp imaginar. În interiorul găurii negre funcționează timpul imaginar. Dacă e așa, de ce să nu ne permitem să credem că unele romane funcționează ca găuri negre pentru unii cititori.

 

 

chestii educative

Anecdotic 1: Un mare profesor de cosmologie de la Cambridge le pune studenților la primul curs următoarea întrebare: Cât de puternică auditiv a fost explozia primordială, adică Big Bang? Răspunsul general este: îți explodau timpanele!

La explozia primordială nu exploda niciun timpan, fiindcă era neauzită, iar sunetul se propagă doar prin aer.

Anecdotic 2: Același profesor pune altă întrebare: de unde știm noi că universul a fost creat printr-o explozie primordială și nu de un demiurg?

Răspunsul general este: nu s-a demonstrat că universul a fost creat printr-o explozie primordială!

Ba da, s-a demonstrat. Să luăm câteva exemple:

1. Toată lumea vede soarele strălucind, dar noi, oamenii, vedem mereu soarele așa cum arăta în urmă cu 8 minute, fiindcă atâta timp îi ia luminii să ajungă până la noi.

2. Eminescu avea dreptate, înaintea lui Einstein:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Noi vedem unele stele după ce ele au murit deja (în limbaj științific au făcut implozie), fiindcă lumina lor de-abia atunci a ajuns la noi.

3. Sunt stele pe care le vedem după mii de ani lumină și sunt stele pe care le vedem după miliarde de ani lumină (lumina lor e mai albă și pală, fiindcă ele au murit deja). Gândind după acest raționament, noi putem vedea cum s-a format universul, fiindcă doar după miliarde de ani lumină informația a ajuns la noi (un telescop a demonstrat acest lucru).

4. Punctul la care se referă Eminescu ține de această explozie primordială, și e de mirare că un poet a preconizat acest lucru (de aceea nu ar trebui să fie doar geniu statal)

În România nu există fizică cosmologică, fiindcă acolo m-aș fi specializat, Nu-mi rămâne decât să fiu autodidact.

 

 

Cum să fii vizionar

De obicei mă plictisesc repede citind poezii românești scrise în ultima vreme. Poate că eu sunt de vină, și nu autorii. Sau poate suntem cu toții de vină. Sau poate nu e nicio vină, și aici de buba. Dar la lansarea din Brașov a cărții scrise de mine împreună cu Ruxandra Cesereanu am primit o cărțulie tipărită pe hârtie de ziar, care e în mod absolut specială. E vorba de Autobiografie (2009), scrisă de Mihail Vakulovski. Destinul acestei cărți trebuia să fie altul, mai exact această carte trebuia să fie publicată la o editură de renume, iar nu livrată în sistem underground. De ce? Fiindcă Autobiografie, de Mihail Vakulovski, conține poeme perfecte, cărora nu le poți reproșa nimic altceva decât faptul că nu au fost scrise de tine, ca poet. Mihail Vakulovski este, în această carte, un vizionar al realului, care construiește frânturi de existență apelând mereu la memoria omului Mihai. Mi s-ar putea reproșa că orice poet apelează la memoria personală atunci când scrie, dar diferența dintre Mihail Vakulovski și poeții români autobiografiști constă în faptul că Vakulovski scrie stăpânind foarte bine tehnicile poetice și evitând stridențele care ar putea face ca poezia lui să cadă în patetic. Rar am pomenit în literatura română poeme precum cele despre tată sau adresate tatălui (vezi Pașii taților noștri), sau poeme care, scrise în registru expresionist, să mă bulverseze într-atât. Mihail Vakulovski este unul dintre cei mai buni poeți pe care îi avem la momentul actual (ne-am văzut doar la lansarea unei cărți, așa încât nu pot fi suspectat de favoritisme – de obicei, lumea știe cât sunt de aspru în receptarea poeziei). Dar există în cartea Autobiografie ceva care mă fascinează și mă face să o recitesc încontinuu. Poate e vorba de întâlnirea dintre doi poeți vizionari.

spovedanie

Cu Ruxandra Cesereanu am scris o carte minunată: se numește Ținutul Celălalt și mi-e greu să vorbesc despre ea, din două pricini. În primul rând, fiindcă o simt atât de puternică și vie, atât de primitoare și călduroasă (nu știu dacă pentru critici există un asemenea termen), încât aș adormi visând între paginile acestei cărți. Aș mânca-o pagină cu pagină, nu fiindcă eu am contribuit la scrierea ei, ci fiindcă ea însăși e lumea alternativă pe care am căutat-o dintotdeauna. E paradisul unui copil pe care încerc să-l ascund sub pliurile unei maturități indecise si arogante. În al doilea rând, fiindcă am învățat că barocul nu poate fi dăunător decât celor răutăcioși. Ce reprezintă barocul până la urmă? Dacă te joci cu niște cuvinte ca să intri în logica unor copilași esti barochizant? Cartea asta am scris-o cu pathos si extaz. Mă bucur de ea. Și în momentul în care am scris-o nu credeam că o să ajung să aduc argumente de ce am scris-o.

Și s-a făcut dimineață

 

Am tăcut multă vreme ca să uit,

să fac din bagajele de pe balcon

plozi cu intestine de rufe și cărți.

Parchet lustruit, farfurii aranjate simetric

și-o pungă de cireșe la geam.

Capul meu care uită totul

e o casă închiriată de ceilalți.

Nu sunt nici proprietar, nici deratizator,

nici măcar o bacterie în baia capului meu.

Am nevoie de confortul pe care mi-l oferă chiriașii.

Într-o noapte ai deschis becul și ai omorât un fluture,

dâre de praf cenușiu curgeau pe draperie.

Bagajele mele sunt pline de molii,

dar nu vreau să omor ultimii fluturi care ți se cuvin.

N-am înțeles niciodată de ce o casă are ferestre

când în casa capului meu nimeni nu privește afară.

Unii și-au depozitat frigidere și uscătoare de păr,

alții pături de lână și saltele relaxa.

Cei mai mulți au îndesat în dulapuri

prosoape de unică folosință.

Într-o noapte ai deschis becul și ai omorât un fluture.

Era mov și avea aripi de pasăre,

l-ai învelit în hârtie igienică, l-ai aruncat în veceu

și ai tras apa.

Apoi mi-ai șoptit: mâine poți dormi până târziu.

Cineva a uitat o umbrelă în frigider,

lângă un piept de pui dezghețat,

lângă o pungă de cireșe,

lângă o carte.

În casa capului meu nimeni nu intră

cu mănuși de cauciuc.

Într-o noapte ai deschis becul și ai omorât un fluture.

Apoi ai așezat fluturele mort pe perna ta

și s-a făcut dimineață.

 

Ținutul Celălalt

În toamnă va apărea la editura Cartea Românească poemul-roman Ținutul Celălalt, scris de doamna Ruxandra Cesereanu împreună cu umilul poet Marius Conkan.

Promitem o călătorie de zile mari în lumi alternative, unde vă veți regăsi multe dintre spaimele și bucuriile copilăriei.

Ţinutul Celălalt e o poveste despre un băieţel şi o fetiţă bolnavi de sindromul Down, care trăiesc într-un orfelinat și construiesc la nesfârşit lumi compensatorii, din care nu se mai poate ieşi decât într-un alt ținut. Nu este vorba, însă, despre un ținut mental, ci despre unul al inimii în inflație, în care inclusiv creierul devine inimă. Ținutul Celălalt (The Otherland) ar putea fi pentru vremurile noastre ceea ce, odinioară, au fost Wonderland, Neverland, ținutul lui Oz, planeta Micului Prinț ori Narnia, lumi cu care, de altfel, ținutul celor doi prichindei interferează. Cu mici excepţii, această carte a fost scrisă într-un an (2008 – 2009).

Așa încât, urmăriți site-ul Cărții Românești (http://www.cartearomaneasca.ro/) pentru detaliile apariției editoriale.

Cantos

Cu tine-am trăit cât pentru toată viața și toată moartea,

pe tine te-am ales mireasă a cantosurilor mele,

pe tine te-am mângâiat cu o catifea,

dar și cu o perie de sârmă,

în tine am găsit puterea să mă înalț

și să omor,

în tine am făcut noapte

și am despărțit sângele de pământ,

prin tine am văzut ce nu s-a putut vedea

și-n craniul tău m-am ascuns

ca să fiu animal,

de tine mi-a fost frică

și-n tine am alungat frica,

de tine mi-a fost frică

și-n tine am iubit frica,

și a fost seară, și a fost dimineață,

și animalul s-a făcut om.

Japonia

 

Cred în poezie, încă mai cred în puterea poeziei, dar moartea niponă e dincolo de poezie şi moarte.

Praxis

Decât să vorbesc despre moarte,

mai bine o practic,

spunea cineva, poate chiar eu și nu mai știu.

Despre moartea practică voi scrie în acest răvaș,

nu despre sinucidere.

Despre moartea care dislocă litri de creier

și coboară în trup,

și se pierde-n stomacul unde se pierde totul.

Despre moartea care pășește ca o pisică

și îți înfige ghearele în gât

ca să-ți amintești că există.

Despre moartea care privește odată cu tine,

iubește cu tine

și face tot ce faci tu.

Despre moartea care poate fi atinsă

în cele mai dragi lucruri,

despre moartea care trăiește

în cei mai dragi oameni,

despre moartea care se reazămă de tine

ca de o clădire în construcție.