Cum să fii vizionar

De obicei mă plictisesc repede citind poezii românești scrise în ultima vreme. Poate că eu sunt de vină, și nu autorii. Sau poate suntem cu toții de vină. Sau poate nu e nicio vină, și aici de buba. Dar la lansarea din Brașov a cărții scrise de mine împreună cu Ruxandra Cesereanu am primit o cărțulie tipărită pe hârtie de ziar, care e în mod absolut specială. E vorba de Autobiografie (2009), scrisă de Mihail Vakulovski. Destinul acestei cărți trebuia să fie altul, mai exact această carte trebuia să fie publicată la o editură de renume, iar nu livrată în sistem underground. De ce? Fiindcă Autobiografie, de Mihail Vakulovski, conține poeme perfecte, cărora nu le poți reproșa nimic altceva decât faptul că nu au fost scrise de tine, ca poet. Mihail Vakulovski este, în această carte, un vizionar al realului, care construiește frânturi de existență apelând mereu la memoria omului Mihai. Mi s-ar putea reproșa că orice poet apelează la memoria personală atunci când scrie, dar diferența dintre Mihail Vakulovski și poeții români autobiografiști constă în faptul că Vakulovski scrie stăpânind foarte bine tehnicile poetice și evitând stridențele care ar putea face ca poezia lui să cadă în patetic. Rar am pomenit în literatura română poeme precum cele despre tată sau adresate tatălui (vezi Pașii taților noștri), sau poeme care, scrise în registru expresionist, să mă bulverseze într-atât. Mihail Vakulovski este unul dintre cei mai buni poeți pe care îi avem la momentul actual (ne-am văzut doar la lansarea unei cărți, așa încât nu pot fi suspectat de favoritisme – de obicei, lumea știe cât sunt de aspru în receptarea poeziei). Dar există în cartea Autobiografie ceva care mă fascinează și mă face să o recitesc încontinuu. Poate e vorba de întâlnirea dintre doi poeți vizionari.

spovedanie

Cu Ruxandra Cesereanu am scris o carte minunată: se numește Ținutul Celălalt și mi-e greu să vorbesc despre ea, din două pricini. În primul rând, fiindcă o simt atât de puternică și vie, atât de primitoare și călduroasă (nu știu dacă pentru critici există un asemenea termen), încât aș adormi visând între paginile acestei cărți. Aș mânca-o pagină cu pagină, nu fiindcă eu am contribuit la scrierea ei, ci fiindcă ea însăși e lumea alternativă pe care am căutat-o dintotdeauna. E paradisul unui copil pe care încerc să-l ascund sub pliurile unei maturități indecise si arogante. În al doilea rând, fiindcă am învățat că barocul nu poate fi dăunător decât celor răutăcioși. Ce reprezintă barocul până la urmă? Dacă te joci cu niște cuvinte ca să intri în logica unor copilași esti barochizant? Cartea asta am scris-o cu pathos si extaz. Mă bucur de ea. Și în momentul în care am scris-o nu credeam că o să ajung să aduc argumente de ce am scris-o.