Ideea unui post despre posteritate vs. posterioritate s-a ivit după ce am văzut o fotografie cu poeții invitați de Nicolae Manolescu la o gală cvasi-somptuoasă, fotografie afișată de domnul Aurel Pantea pe pagina personală de Facebook. Comentariul ironic?, autoironic?, nici una, nici alta?, al domnului Pantea, afișat imediat sub fotografie, era următorul: Lista lui Manolescu. Cum deseori sunt o fire dialogală (chiar și sub stindardul unui conflict) am pus următorul comentariu:
Mai degrabă: Manolescu și lista lui, decât Lista lui Manolescu. Doamnelor li s-ar potrivi niște pălării cum s-au purtat la nunta prințului William: din alea cu antene sau tufișuri vii. Iar domnilor mai multă convingere că vor rămâne în posterioritate dacă vor mai da curs unor asemenea rafinate ieșiri în public.
Nu cred că am greșit. Tot mai mult scriitorul român se simte privilegiat de atenția (mereu întârziată) a unei/unor somnități critice care decid asupra a ceea ce este literatură validă estetică sau nu. Măcar de ar fi vorba de un critic precum Harold Bloom (cu toate păcatele dumisale, că e și el bătrân), a cărui prestanță dorește domnul Manolescu să o imite în mediul românesc. Dar nu, e vorba doar de un snobism cu tendință, înșirat ca la mezat, spre copleșirea unor cititori care oricum au alegerile lor estetice deja stabilite.
Lista lui Manolescu (definiție de dicționar): o fișă în care sunt însemnate numele scriitorilor români pe care Excelența Sa, Nicolae Manolescu, îi trece în posterioritate.
Gata, cred că plec în America după ce mă fac om!
